Ingredientul saptamanii- Cimbrul de gradina

Plantă ierboasă anuală, cimbrul de cultură (Satureja hortensis), cunoscut în popor sub denumirile de cimbrişor grecesc, lămâioară, lămâiţă sau iarba cucului, este un remediu dovedit încă din secolul I e.n.pentru virtuţile medicinale descoperite atunci.

Cimbrul (Satureja hortensis) este o plantă perenă din genul Satureja, familia labiatelor (Lamiaceae). Este o plantă scundă, care nu atinge mai mult de 20-30 centimetri în înălțime. Cimbrul preferă verile lungi, calde, secetoase, iar iarna supraviețuiește la temperaturi scăzute. Florile cimbrului sunt mici și au o culoare albă sau roz-palid. Frunzele au forma lanceolat-ovală, sunt netede și au un miros specific. Cimbrul, atâta timp cât este cultivat într-un loc bine însorit, se mulțumește cu puțin. Crește pe aproape orice tip de sol, rezistă la secetă, dar și la ploi abundente. Este în schimb o plantă sensibilă la buruieni, de aceea plivitul trebuie făcut cât mai des. Cele mai aromate frunze se recoltează atunci când plantele au început să înflorească. Cimbrul este foarte aromat, picant, cu un gust proaspăt, piperat.

Cimbrul își are originile pe țărmurile europene ale Mării Mediterane. Cimbrul de gradina se cultiva la noi din secolul al XI-lea si era folosit la prepararea mancarurilor din carne. In gradini atinge o inaltime de 50 cm.

Cimbrul are efecte aproape miraculoase, atat in consumul intern sub forma de ceai, cat si pentru baile partiale si totale. Preparat si sub forma de extract-tinctura, cimbrul este folosit in special la tratamentul afectiunilor gastrointestinale sau a bolilor aparatului respirator. Se pare ca cimbrul este una din cele mai puternice plante medicinale din lume. De altfel, faima lui e straveche. Pliniu cel Batran il mentioneaza in scrierile sale, iar medicii greci si, mai tarziu, cei romani, il recomandau frecvent contra bolilor digestive si a celor respiratorii. Dacii numeau cimbrul "cinuboila" si il foloseau atat in alimentatie, cat si ca remediu.  Consacrarea cimbrului ca medicament a pornit, insa, in evul mediu, cand arabii au inceput sa fabrice uleiuri volatile prin distilare. Foarte repede, uleiul volatil de cimbru a devenit un panaceu universal, capabil sa vindece foarte multe din molimele care au decimat in nenumarate randuri populatia in acele vremuri. Cunoscut de un cerc foarte restrans de "initiati", uleiul de cimbru prevenea si ajuta la combaterea ciumei, a holerei, a tuberculozei pulmonare, a frigurilor galbene.

Datorită calităților sale medicinale (uleiurile sale reduc balonarea și stimulează digestia), cimbrul este folosit cu precădere în asociere cu cărnurile bogate, înspecial cele grase și vânatul.Se folosește de asemenea pentru supe, cartofi copți, mâncăruri cu varză, fasole și cartofi, roșii și ciuperci.Aromele sale puternice îl recomandă pentru cărnurile marinate și/sau afumate, cimbrul fiind regăsit aproape în fiecare combinație pentru prepararea pastramelor.

Cimbrul proaspăt poate fi congelat însă, cel mai adesea, este uscat. Cimbrul se folosește în cantități reduse deoarece are o aromă puternică ce poate acoperi gustul ingredientelor. Pentru că cimbrul își degajă aroma prin fierbere, se adaugă întreg în mâncare – sub formă de legăturică – și se scoate după ce a fiert. Este întrebuințat în diferite preparate culinare, mai ales în mâncarea de fasole, de varza si cea de linte, dar și, asa cum am mai spus, la prepararea cărnii de porc și de vânat. Frunze și tulpini întregi de cimbru se introduc în borcanele în care se murează varza și castraveții. Se folosește, de asemenea, la prepararea sarmalelor.

Cimbrul nu trebuie confundat cu cimbrișorul (Thymus serpyllum) care, deși înrudit cu cimbrul care crește spontan în România, aparține genului Thymus. Cimbrișorul (Thymus serpyllum) denumit și iarba cucului sau tamâița, e tipic pajiștilor însorite alpine din Carpați și e folosit în medicina naturistă, la prepararea ceaiurilor contra răgușelilor și laringitelor.Dar despre cimbrisor si alte specii de cimbru o sa mai vorbim altadata.