Ienibaharul este o plantă exotică (Myrthus pimenta) ce produce niște fructe asemănătoare boabelor de piper, de formă rotundă și culoare maro-negricioasă. Mai este cunoscut și sub numele de piper jamaican, kurundu, pimenta sau piper cu aromă de cuișoare. Ienibaharul, un arbore tot timpul verde, din familia Myrtaceae, este originar din Jamaica. Numele derivă din spaniolul pimenta, adică piper.
În prima călătorie din 1492, Columb povestea în jurnalul său despre ienibahar, fructul uscat al unui copac veşnic verde, care îşi are originile în Cuba, Jamaica, Guatemala, Honduras şi sudul Mexicului. Jamaicanii încă preţuiesc foarte mult fructele acestui copac veşnic verde, poate şi din cauza faptului că ienibaharul nu se dezvoltă la fel de bine nicăieri în lume. Astăzi, acest condiment “3 in 1” îmbină cu graţie gusturile de scorţişoară, nucşoară şi cuişoare, aromând cu stil preparatele din carne de miel, cărnurile la cuptor şi peştele. Ienibaharul este de asemenea apreciat pentru funcţiile sale curative, îmbunătăţind digestia şi asigurând buna funcţionare a sistemului nervos.
Fructele de ienibahar seamana foarte bine cu piperul mare si cafeniu. Se culeg necoapte si se pun la uscat pana cand li se increteste coaja si se aude sunetul semintei din interior cand boabele sunt zguduite.Ca remediu pentru diferite afectiuni, ienibaharul stimuleaza digestia, scade tensiunea arteriala si detoxifica. Ienibaharul contine eugenol, un antiseptic folosit in stomatologie, uleiuri volatile, saruri minerale.
In comert se gaseste intreg sau macinat. Daca este intreg, aroma rezista mai mult timp. In tarile de origine, frunzele proaspete sunt de asemenea folosite pentru gatit si afumarea carnii.
Ienibaharul se foloseste pentru tocanite si sosuri si pentru parfumarea legumelor murate (impreuna cu semintele de mustar). Este, de asemenea, inclus in amestecuri de condimente pentru carnati si mezeluri produse industrial. Fructele de ienibahar apar uneori in traditionalul amestec frantuzesc de mirodenii „quatre épices”.
Este interesant de observat ca ienibaharul nu a fost acceptat de bucatarii asiatici, desi se spune uneori ca apare in pudra de curry. Calitatea intens aromatica a ienibaharului este insa in deplin acord cu bucataria araba; este surprinzator ca ienibaharul nu se foloseste in mancarurile din carne de oaie din vestul Asiei. Este probabil vorba nu de gust, ci de disponibilitate, fiindca ienibaharul nu se cultiva nicaieri in Asia. Singura bucatarie din Lumea Veche care foloseste ienibaharul este cea din estul Africii: amestecul de mirodenii “berbere” din Etiopia contine ienibahar cultivat nu departe, pe Insula Réunion.
Pe continentul european ienibaharul este mai putin apreciat; este, totusi, inclus in amestecuri comerciale de condimente pentru carnati, si foarte iubit de scandinavi pentru patiseria fina cu carne, cum ar fi “smorrebrod” danez (paine alba cu carnati, peste, branza sau legume).
Daca in tara de origine, mancarurile nu se pun pe masa fara ienibahar, in Europa este folosit mai rar si totusi, nicaieri nu se prepara carnati fara acest condiment. La noi, la romani, micii si carnatii se prepara numai cu un praf de ienibahar.Eu il folosesc in bucatarie si la prepararea orezurilor-da o aroma placuta si intereasanta!!
Asa ca, nu va sfiiti sa-l folositi !!
Pofta Buna!!!
Buna,chiar interesante articolele despre condimente. Imi place blogul,am rasfoit ,asa in mare prin el,o sa-l studiez cand voi avea mai mult timp liber.
RăspundețiȘtergereMultumesc.
RăspundețiȘtergere